***

 stau
 cu capul în jos
 aștept
 să vină Amelie
 cu rochia pătată de dulceață de mure
 să îmi spună
 "Ești jalnic, Emil!"

Despre mine din nou dar cu mai puține cuvinte

Se ia un blender și se pun: cărbune, vopseluri, Eliade, un teu, un laptop, Cioran, grafit, Sarah Bettens, ciocolată, beznă, pene, pasiune, Pink Floyd, ploaie, versuri, albastru, câteva vise și o chitară. Se amestecă bine și se servește în fiecare dimineață înainte să te trezești. 

***

Azi m-am gândit să scriu despre oameni. Încă încerc să-mi dau seama care-i rolul lor în existența mea. Teoria ar fi una destul de greu de înghițit, dar privită obiectiv, este una cât se poate de validă. Desigur, e posibil ca eu să tratez doar o față a problemei în ceea ce urmează să spun, dar până la urmă aceasta există.
Cunoaștem oameni pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Legăm relații cu cei din jur pentru a ne scoate la iveală diverse laturi emoționale.

Singurătatea nu te-a scos niciodată din tine, pe când un alt om a făcut-o. Nu-ți pasă cine, nu contează cine. Până la un anumit nivel, orice om te poate face să-ți lași o parte la vedere. Orice carte își lasă coperta pentru a fii atinsă de toți, însă nu oricine ajunge să-i atingă paginile, să le citească și mai ales să le înțeleagă. Cuvintele sunt pentru toți să le citească, dar nu pentru toți să le înțeleagă.
Apoi când contează cine și cât reușește să te scoată din carapace, lucrurile iau o cu totul altă simbolistică. Aici nu mai este un om oarecare, ci omul spre care observi că te deschizi fără să vrei. Îl lași să-ți citească paginile și cu o oarecare emoție speri să-l fascineze.

Amélie

Mi-e sufletul gol, Amélie. Mă caut și mă dor mâinile. E întuneric și nu-i nimeni aici. Nu-i nimeni de prea multă vreme.
Amélie!