Dacă ar fii să scriu despre oameni...

... aș începe prin a scrie despre mine. Sunt omul pe care-l cunosc cel mai bine și despre care aș putea vorbi atât subiectiv, cât și oarecum obiectiv.

Nu cred că poate cineva să se caracterizeze pur și simplu, fără nicio implicație emoțională. De obicei mă subestimez și privesc cu un oarecare negativism lucrurile sperând să nu am dreptate. Și totuși, sunt o fire optimistă de obicei. Ce voiam să zic cu asta este faptul că un om este o emoție atât de complexă încât în el pot exista, simultan, 2 lucruri diametral opuse. Nu vorbesc de bipolaritate și nici de personalitate multiplă, doar de senzația că te divizi în 2 păreri opuse, 2 alegeri diferite, etc. Dar atunci când ajungi la 2 jumătăți ce arată la fel de bine, care cântăresc la fel, pe care o alegi? Așa ajunge viața un soi de joc cu hazardul căci nu-ți rămâne decât să alegi la întâmplare, sau, după cum spunea o prietenă, să lași destinul să aleagă pentru tine.
Mă întreba cineva acum puțină vreme dacă-mi place atât de mult matematica, dar o spunea într-un fel anume, ca și când ceea ce urma să spun avea să fie de fapt un răspuns pentru mine. I-am spus că da și atunci a venit și explicația: ”Exact! Tu ai o gândire matematică. Nu-ți stabilești o destinație. Doar începi să mergi, faci un pas, apoi altul, dar nu într-o direcție anume, nu spre ceva anume. Tu habar nu ai cum arată destinația, în momentul în care pleci de pe loc, nu ai nici cea mai vagă idee unde ai să ajungi. Te concentrezi, în schimb, foarte mult pe detalii, pe fiecare pas. S-ar zice că nu privești prea mult în viitor, nu-ți faci planuri de lungă durată, ci te concentrezi pe prezent și faci tot ce poți ACUM.”. Și așa este.

Un salt mortal spre EU

Ce se întâmplă atunci când te cunoști? Când nu te mai temi de tine și te simți un copac? Aparent e locul din care nu mai pleci, locul din tine care rămâne neschimbat. Dar dacă te cunoști prea bine și nu-ți place ce vezi? Dacă ești un ”lup de stepă”?

Fiecare acțiune ne devinește

Nu știu ce aș putea spune mai mult decât OANA PELLEA!

Fragmente

Durerea e mai intensă decât fericirea

Omul e o ființă atât de complexă încât nici el nu cred că poate pretinde că se cunoaște pe deplin.

Nu am o fobie de spații goale, am o fobie de responsabilitatea de a le umple.

Nu știu dacă faptul că nu pot scrie e datorat unui echilibru interior, sau unui dezechilibru, unui haos emoțional/psihic.

Mi-e mai ușor când pleci decât când plec. Mi-e și mai ușor când plecăm împreună.

Sper să nu confund iubirea cu admirația.

...

E una din zilele în care vreau să-mi tai sufletul ca pe o floare și să-l arunc la primul coș. Ca atunci când te doare o măsea până la gândul că fără ea ți-ar fii mai bine; n-ar mai avea ce să te doară.
Și până la urmă ce fac eu cu un suflet obosit, frânt?