...

... și din când în când te așezi pe canapea singur și începi să te gândești la toate lucrurile pe care le-ai fii putut face diferit, la lucrurile pe care le-ai deviat, la ceea ce se întâmplă acum ca consecință a ultimei luni. Și stai, câteva ore chiar, nu regretând, ci măcinându-te cu acel ”ce-ar fii fost dacă...”. Poate n-ar fii fost nimic diferit, dar tot te sâcâie ideea. Unde intervenția ta a schimbat ceva? Dar dacă a schimbat ceva, poate a schimbat în bine. Poate privești doar din unghiul greșit. Poate lucrurile nu-s așa pierdute cum crezi acum. Poate tot răul e spre mai bine... dar nu sunt sigură spre mai binele cui.

M-ai găsit într-unul din cele mai ciudate momente ale mele. Știu cine sunt, dar nu știu ce vreau să fac mai departe.

***

Îmi ador libertatea, dar am avut atât de multă încât nu știu dacă am nevoie de ea mai mult decât am nevoie de o pereche de brațe în jurul meu. Au fost atâtea încercări eșuate, atâtea mâini care au venit și au plecat fără niciun semn, prea devreme. Am aflat cât de ciudat e ca finalul să vină direct, să nu bată la ușă, să-ți intre în suflet cu bocancii murdari. Să nu știi ce te-a lovit. În esență ești mereu singur. Sau poate e doar vorba de mine, care închid câte o ușă după fiecare așteptare înșelată. Habar nu am câte lacăte am acum de deschis dacă îmi găsesc curajul să ies. Care sunt șansele ca atunci câd ciocăne cineva, tu să-l auzi din spatele a 10 uși?
Dărâmă-le! am spus. Pe toate!

Filosofia mâinilor

Am o obsesie pentru mâini. Le privesc, le analizez, le îndrăgesc, le simt, le văd depărtându-se, răzgândindu-se și plecând. Mâinile sunt primele care vin spre mine și tot primele care pleacă. Eu le țin la spate de obicei și nu-mi e bine. Mi-e greu să le las să caute oameni. Mâinile tale îmi spun atâtea despre tine... că nici tu nu mi-ai putea spune ceva mai frumos, ca o atingere ușoară a degetelor tale în palma mea.