***

Stranie starea în care nu mai simți nimic. Ca după o lovitură puternică în care nu mai reușești să vezi nimic, să distingi nimic. Practic nu te mai percepi ca ființă, conștiința nu-și mai percepe trupul. Nu-mi mai sunt mie, nu mă mai doare. Și dacă nu doare ceva nu e bine. Ești indiferent la tot ce se întâmplă în jurul tău și nimic nu te mai impresionează. Nu că ar fii făcut-o până acum, dar acum nici măcar nu mai pretinzi că ești atent sau că îți pasă. Dacă nu te mai simți pe tine, nu mai simți nici vina, nici regretul. Ca și când totul ar fii ideal, doar că nu este. Oricine și-ar dori să nu mai simtă nimic, dar când ajungi în punctul acesta îți dai seama cât de sec ai devenit, cât de gol ești... Totul pare foarte abstract și nimic nu-și mai are limita. Nu-ți mai pasă. E ca o plutire lină, fără durere dar și fără plăcere.

Îți șoptești viața la urechea nepotrivită. O arunci prea ușor spre alții și prea greu o chemi înapoi.

.*.*.*.

Mi-am mutat sufletul în altă cutie. Știi ce face? Se lovește de toți pereții și se rănește ca până acum. Singur.

E gălăgie și-mi place. E trafic intens pe Magheru. Am timp să-mi amintesc de toate regretele. Să le retrăiesc și să le simt din nou. Nu știu de unde plăcerea asta să deschid răni mai vechi. M-am obișnuit să nu se întâmple ceea ce vreau, dar asta nu face situația deloc mai ușoară. Dar trec peste. Mai greu, dar trec.


Și simt o dizabilitate, un handicap emoțional. Simt că nu pot iubi pentru că nu mă pot apropia de nimeni. Nu pot lăsa pe nimeni să-mi intre în suflet pentru că mă speri de fiecare dată, pentru că am fost învățată că iubirea-i o slăbiciune pe care nu trebuie să o am. Și fără, totul e atât de gol... fără sens, fără motiv. Și gândurile-mi sună atât de patetic, atât de prostesc. Ce nevoie am eu de iubire?! Ce nevoie am eu de un om drag?! Ce nevoie am eu de orice?! Și dacă nu am nevoie de toate astea, de ce nu mi-e bine? De ce tânjesc după un lucru pe care nu l-am avut niciodată? De ce mi-e frică să fac ceva? De ce mi-e frică, de fapt? De ce lucrurile ajung atât de dramatizate? Pot face orice de una singură, mă pot descurca așa foarte bine! Probabil o văd atât de minunată pentru că o privesc din exterior, iubirea asta, a voastră! Și nu-i vorba de iubire neapărat, că am ajuns să o idolatrizez prea mult, ci despre simpla apropiere de oameni. Momentul în care te deschizi și lași oamenii să te cunoască. Atâtea lucruri care îmi par firești și interzise mie... toate momentele în care mă simt pe dinafară.

...și lucruri ciudate se întâmplă.

***

mă învârt
în gânduri
nu mai știu să mă opresc
scriu despre lucruri fictive
ascund adevăruri
vreau să cred că pot
văd mai mult decât aș vrea
aud prea puțin
ceva îmi lipsește
nu știu de ce am nevoie
ignor
tot ce pot
tot ce nu mă ajută
filosofia se consumă
la fel și țigara
pe care nu am fumat-o niciodată
sau berea aceea
totul se termină
până și viața asta
mi-e prea mare
nu vreau să mă prezint
întreabă-mă de mine