E gălăgie și-mi place. E trafic intens pe Magheru. Am timp să-mi amintesc de toate regretele. Să le retrăiesc și să le simt din nou. Nu știu de unde plăcerea asta să deschid răni mai vechi. M-am obișnuit să nu se întâmple ceea ce vreau, dar asta nu face situația deloc mai ușoară. Dar trec peste. Mai greu, dar trec.
Și simt o dizabilitate, un handicap emoțional. Simt că nu pot iubi pentru că nu mă pot apropia de nimeni. Nu pot lăsa pe nimeni să-mi intre în suflet pentru că mă speri de fiecare dată, pentru că am fost învățată că iubirea-i o slăbiciune pe care nu trebuie să o am. Și fără, totul e atât de gol... fără sens, fără motiv. Și gândurile-mi sună atât de patetic, atât de prostesc. Ce nevoie am eu de iubire?! Ce nevoie am eu de un om drag?! Ce nevoie am eu de orice?! Și dacă nu am nevoie de toate astea, de ce nu mi-e bine? De ce tânjesc după un lucru pe care nu l-am avut niciodată? De ce mi-e frică să fac ceva? De ce mi-e frică, de fapt? De ce lucrurile ajung atât de dramatizate? Pot face orice de una singură, mă pot descurca așa foarte bine! Probabil o văd atât de minunată pentru că o privesc din exterior, iubirea asta, a voastră! Și nu-i vorba de iubire neapărat, că am ajuns să o idolatrizez prea mult, ci despre simpla apropiere de oameni. Momentul în care te deschizi și lași oamenii să te cunoască. Atâtea lucruri care îmi par firești și interzise mie... toate momentele în care mă simt pe dinafară.
...și lucruri ciudate se întâmplă.
No comments:
Post a Comment