M-ai găsit într-unul din cele mai ciudate momente ale mele. Știu cine sunt, dar nu știu ce vreau să fac mai departe.

***

Îmi ador libertatea, dar am avut atât de multă încât nu știu dacă am nevoie de ea mai mult decât am nevoie de o pereche de brațe în jurul meu. Au fost atâtea încercări eșuate, atâtea mâini care au venit și au plecat fără niciun semn, prea devreme. Am aflat cât de ciudat e ca finalul să vină direct, să nu bată la ușă, să-ți intre în suflet cu bocancii murdari. Să nu știi ce te-a lovit. În esență ești mereu singur. Sau poate e doar vorba de mine, care închid câte o ușă după fiecare așteptare înșelată. Habar nu am câte lacăte am acum de deschis dacă îmi găsesc curajul să ies. Care sunt șansele ca atunci câd ciocăne cineva, tu să-l auzi din spatele a 10 uși?
Dărâmă-le! am spus. Pe toate!

Filosofia mâinilor

Am o obsesie pentru mâini. Le privesc, le analizez, le îndrăgesc, le simt, le văd depărtându-se, răzgândindu-se și plecând. Mâinile sunt primele care vin spre mine și tot primele care pleacă. Eu le țin la spate de obicei și nu-mi e bine. Mi-e greu să le las să caute oameni. Mâinile tale îmi spun atâtea despre tine... că nici tu nu mi-ai putea spune ceva mai frumos, ca o atingere ușoară a degetelor tale în palma mea.

... și-acum cine îmi va face demonii să tacă?

Fiecare om trezește monștrii în mine și-i lasă să mă devoreze încet... încet. Timpul nu m-a ajutat niciodată. Mă trezesc uneori cu 2 mâini stângi și niciun gând. Nimic. Nu știu să simt și să reacționez în același timp. Nu văd ce-i de văzut.

Dacă ar fii să scriu despre oameni...

... aș începe prin a scrie despre mine. Sunt omul pe care-l cunosc cel mai bine și despre care aș putea vorbi atât subiectiv, cât și oarecum obiectiv.

Nu cred că poate cineva să se caracterizeze pur și simplu, fără nicio implicație emoțională. De obicei mă subestimez și privesc cu un oarecare negativism lucrurile sperând să nu am dreptate. Și totuși, sunt o fire optimistă de obicei. Ce voiam să zic cu asta este faptul că un om este o emoție atât de complexă încât în el pot exista, simultan, 2 lucruri diametral opuse. Nu vorbesc de bipolaritate și nici de personalitate multiplă, doar de senzația că te divizi în 2 păreri opuse, 2 alegeri diferite, etc. Dar atunci când ajungi la 2 jumătăți ce arată la fel de bine, care cântăresc la fel, pe care o alegi? Așa ajunge viața un soi de joc cu hazardul căci nu-ți rămâne decât să alegi la întâmplare, sau, după cum spunea o prietenă, să lași destinul să aleagă pentru tine.
Mă întreba cineva acum puțină vreme dacă-mi place atât de mult matematica, dar o spunea într-un fel anume, ca și când ceea ce urma să spun avea să fie de fapt un răspuns pentru mine. I-am spus că da și atunci a venit și explicația: ”Exact! Tu ai o gândire matematică. Nu-ți stabilești o destinație. Doar începi să mergi, faci un pas, apoi altul, dar nu într-o direcție anume, nu spre ceva anume. Tu habar nu ai cum arată destinația, în momentul în care pleci de pe loc, nu ai nici cea mai vagă idee unde ai să ajungi. Te concentrezi, în schimb, foarte mult pe detalii, pe fiecare pas. S-ar zice că nu privești prea mult în viitor, nu-ți faci planuri de lungă durată, ci te concentrezi pe prezent și faci tot ce poți ACUM.”. Și așa este.

Un salt mortal spre EU

Ce se întâmplă atunci când te cunoști? Când nu te mai temi de tine și te simți un copac? Aparent e locul din care nu mai pleci, locul din tine care rămâne neschimbat. Dar dacă te cunoști prea bine și nu-ți place ce vezi? Dacă ești un ”lup de stepă”?

Fiecare acțiune ne devinește

Nu știu ce aș putea spune mai mult decât OANA PELLEA!